De asemenea, de Pasti românii pregatesc tot felul de mincaruri traditionale, printre ele numarindu-se si celebra pasca, pe care gospodinele o pregatesc fie in Joia Mare, fie in ziua de simbata pentru ca ea sa fie proaspata de Pasti. Pasca are forma rotunda (in amintirea scutecelor pruncului Iisus), sau dreptunghiulara (forma mormintului sau). O legenda spune ca pasca se face de cind umbla Isus cu ucenicii sai prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare acesta le-a pus de mincare in traiste. Oprindu-se intr-o padure, apostolii l-au intrebat pe Iisus cind este Pastele, iar El le-a raspuns ca Pastele va fi atunci cind vor gasi piine de griu in traiste. Cum gospodarul le pusese tocmai piine de griu, atunci a fost Pastele.
      Pasca poate fi simpla, avind doar zimti pe margine, sau poate avea impletituri. In acest caz, pe marginile pascai si in mijloc se fac impletituri din aluat, cea din mijloc avind forma de cruce, in amintirea crucii pe care a fost rastignit Iisus. Acest tip de pasca se numeste „pasca cu cruce“. Pasca simpla este pentru familie, iar pasca cu cruce se duce la biserica, de Pasti, pentru a fi sfintita. Pentru cei mici se fac pascute. La pasca se pun si brinza de vaci, galbenus de ou, stafide, uneori zahar si scortisoara. Nu erau vopsite de Paşte, ouăle în mai multe culori ca în zilele noastre ci doar culoarea roşie, în prima zi de Paşte după ce veneam de la slujba de Înviere, ţin minte cum ne dădea mama să ne spălăm pe faţă cu un ban şi un ou (să ne poarte noroc şi sănătate).

       In prag de Pasti, lumea intreaga se indragosteste subit de simpaticul urecheat, care aduce cadouri de Pasti. Chiar daca nu se stie cu precizie cind a intrat in „cortegiul“ pascal, cu timpul, dragutul animal a devenit nu numai purtatorul cosului cu oua si cadouri, ci si imaginea unei industrii publicitare, cea a lui „Rila-Iepurila“.        

       De la ilustratii de carte si benzi desenate, la jucarii si dulciuri, totul s-a transformat intr-o foarte profitabila afacere. Imaginea-simbol a prins la copii, care in dimineata de dupa Inviere pun entuziasmati intrebarea „Ce mi-a adus Iepurasul?“, dar si la maturi, care se copilaresc si ei cu aceeasi intrebare. Iepurasul nu are de fapt nici o legatura cu povestea biblica a Mortii si Invierii lui Iisus, aceasta fiind adoptata de traditia crestina in vremuri indepartate, cind noua religie incerca sa cucereasca popoarele pagine. Din timpuri imemoriale, sacrul s-a amestecat cu profanul in credinte si rituri. Explicatia acestor imagini, oul si iepurele, se regaseste in negura timpului, mult inainte de Hristos. Începînd din prima zi de paşte şi pînă la înălţare salutul dintre persoane este: „Hristos a înviat,”la care rimeşte răspuns:

                       „Adevărat a înviat”

  

       Fetele purtau părul împletit în una sau două codiţe lăsate pe spate şi erau mîndre de această podoabă capilară, singurele momente cînd se poartă părul despletit era la înmormîntări, fapt ce se petrece şi astăzi. La femei acoperămîntul capului era diferit în funcţie de vîrstă; fetele tinere necăsătorite aveau capul descoperit, nevestele purtau batice de culori mai deschise iar pe timpul iernii broboadă iar femeile vîrsnice (bătrîne) purtau pe cap batic, basma, broboadă, bertă şi casîncă. Broboada, berta şi casînca erau de culori închise maro, negru, bleomaren. Partea bărbătească era diferită în privinţa acoperămîntului,flăcăii umblau cu capetele descoperite iar bărbaţii căsătoriţi şi cei vîrsnici căciuli din piei de miel dubite. Podoabele ce se purtau de către femei erau cerceii, mărgelele iar pentru a se distinge femeile căsătorite acestea purtau inel.

       Cămăşile purtate de bărbaţi în zilele de lucru erau lungi şi fără guler ”pînă sub genunchi”iar cele purtate în zilele de sărbătoare sau cu diferite ocazii erau scurte şi cu guler( normal sau tunică) ornat cu diferite cuseturi.

       La cămăşile scurte de la brîu în jos se purtau iţari cu ciorapi sau colţuni din lînă iar în picioare opinci din piele de porc sau vită. Opincile erau lucrate de gospodari în fel de fel de modele cu creţul tăiat, cu creţul întors, opinci fără călcîi ce se purtau vara şi opinci cu călcîi ce se purtau îndeosebi iarna. La femei întînlim fusta şi pestelca, ciorapii din lînă cu diferite modele şi împletituri iar în picioare opinci sau papuci din cîrpă. Din toate timpurile au existat această diferenţă între gospodarii satelor, cum spun bătrînii„ funcţie   cît de înstăriţ erau”.

       Se purtau tot felul de cojoace şi la anumite prilejuri astfel, cojoacele lungi se purtau iarna cînd oamenii se deplasau cu carele sau căruţele şi de către ciobani ce stăteau cu oile la cîmp, cojoacele scurte se purtau şi de femei şi de bărbaţi în zile de sărbătoare şi cu anumite ocazii.

       Pieptarele şi bundiţele nu lipseau din înbrăcămintea de zi cu zi la bărbaţi şi femei. Mai întînlim ca îmbrăcăminte de bază sumanele şi ilicele din lînă, sumanul o ţesătură specială de lînă din care se făceau haine şi pantaloni, ilicele se împletesc din lînă vopsită în diferite culori şi modele. La iţari se purta ciorap de lină împletit lung pînă sub genunchi purtînd pe el diferite modele.

       Mireasa la nuntă se îmbracă în alb, purtînd o rochie lungă pînă la pămînt cu voal, pe cap avea coroniţă de flori şi în picioare încălţăminte tot de culoare albă. Mirele îmbrăcat la costum cu pantof asortat, alese pe plac de diferite culori.

       Moaşele erau femeii din sat mai în vîrstă ce participau la încreştinarea copilului (botez). Ele luau copilul de acasă, împreună cu naşii şi-l duceau la biserică pentru botez iar înapoi spre casă î-l aducea pe braţe naşul de botez. Ajunşi acasă naşul î-i înmînă copilul cumetrilor zicîndui de trei ori „de la noi fin, de la dumnezeu creştin” iar cu lumînarea de botez aprinsă se face semnul crucii pe tocul uşii sau pe grinda din casă.   

          

       După botezul de la biserică copilul este lăsat în mir (în aceiaşi înbrăcăminte pînă a doua zi ) şi moaşa are rolul de a pregăti tot ce ţine de scăldatul copilului. La cumetrie participă naşul mare avînd ca invitaţi rude şi prieteni, aproape de sfîrşitul distracţiei, după jocul găinei, începe darea. Aceasta constă în bani şi cadouri începînd de la naşul mare. Naşii sunt oameni de sat, prieteni sau rude apropiate. Din bătrîni aflăm că atunci cînd unui copil nu-i mergea bine se făcea vînzarea lui,unei rude sau unui vecin, pe o anumită sumă de bani. Aceasta nu era o vînzare propriuzisă ci doar se pronunţau cuvintele „î-ţi vînd copilul pe o anumită sumă, pentru a-i merge bine” dar copilul rămînea tot în gospodăria propriuzisă.

       Între o fată şi un băiat ce voiau să închege nişte relaţii de prietenie(de căsătorie) exista un intermediar, aşa numitul peţitor. După ce avea loc înţelegerea între cei doi (băiat şi fată) şi între părinţii acestora(cuscri) se planifica logodna. La logodnă se adunau rude, prieteni şedeau la masă, se distrau iar celor doi tineri l-i se înmînau cadouri.

       Din acele clipe cei doi logodiţi purtau verighete pe deget. În trecut fetele primeau ca zestre de la părinţi, pămînt, vaci, oi, porci, ţesături, plapume, perne şi lada de zestre. Actualmente de zestre se primeşte cu totul şi cu totul ceva deosebit, case, apartamente, maşini, mobilier şi sume de bani. La nunţile de la ţară nuntaşii erau invitaţi de socrii mari, socrii mici şi naşi, cu ajutorul vorniceilor, care erau trimişi prin tot satul cu sticla cu vin de-i poftea la nuntă, astăzi au apărut invitaţiile.

       De duminică dimineaţă cînd începe nunta, vorniceii „flăcăi din sat” împreună cu muzica pleacă de la socrii mari la naşi. Aici lăutarii cîntă pînă aproape de orele 11, după care se merge la mireasă (socrii mici). În drum spre mireasă naşii şi invitaţii lor se întînlesc într-un loc bine stabilit cu mirele însoţit de fete,rude şi prieteni.

       Pe tot parcursul drumului întreg alaiul însoţit de lăutari, dansează şi se aud chiote şi strigături. Odată ajunşi la mireasă (la socrii mici) are loc gătitul miresei a mirelui, naşilor şi socrilor mici, pe mireasă o găteşte naşa,pe mire naşul apoi se întorc rolurile ;mireasa îi aranjează naşei floarea în piept şi mirele naşului apoi sunt presăraţi pe cap cu peteală.

       Naşa îi aranjează miresei coroniţa şi voalul iar naşul îi aşează mirelui o floare distinctă de a nuntaşilor pe reverul hainei. După ce se termină gătitul se scoate dansul cu ajutorul flăcăilor şi fetelor(în trecut se juca zestrea de către flăcăii satului). Se încinge o horă mare unde se prind cu mic cu mare.

       Apoi mirele şi mireasa aşezaţi în genunchi în faţa părinţilor „socrilor mici” le cere iertare (se spune iertăciunea) de către unul din nuntaşi,

                                      Bună ziua, cinstiţi socri mici şi naşi

                                      Şi dumneavoastră nuntaşi,

                                      Ce sunteţi aici adunaţi.

                                      Cuşmele de pe cap vă ridicaţi

                                      Şi două, trei cuvinte ascultaţi.

                                      Că şi aceşti fii ai dumneavoastră,

                                      Ce stau în genunchi

                                      Cu capetele plecate,

                                      Cu feţele ruşinate

       Şi se roagă să-i binecuvîntaţi, precum a binecuvîntat Dumnezeu cele şase zile, căci;luni ziua întîi, a făcut cerul şi pămîntul. Marţi ziua a doua a făcut luna, soarele şi stelele.Miercuri ziua a treia, a despărţit apele de uscat. Joi ziua a patra, a făcut tot felul de păsări şi peşti. Vineri ziua a cincia, a făcut cele văzute şi nevăzute. Sîmbătă ziua aşasea, afăcut pe strămoşul nostru Adam. Cu trupul din lut cu oasele din piatră după chipul şi asemănarea Sa. Şi văzînd Dumnezeu că nu este bine ca omul să trăiască singur pe pămînt i-a dat un somn greu lui Adam. A rupt o coastă din stînga lui Adam şi a făcut-o pe strămoaşa noastră Eva. Atunci treziadu-se din somn Adam zice cu glas tare:

       - Ce este aceasta Doamne?

       - Nu te înspăimînta Adame, este trup din trupul tău, oase din oasele tale şi ţi se va chema ţie soţie. Mulţi crescură se îmulţiră, pînă ce a venit şi rîndul acestor doi tineri ce stau în faţa dumneavoastră,

                                      Şi se roagă cu smerenie

                                      Să le daţi blagoslovenie.

                                      Se roagă cu plecăciune

                                      Să le daţi iertăciune,

                                      Că binecuvîntarea părinţilor

                                      Întăreşte casele fiilor;

                                      Da blestemul părinţilor

                                      Risipeşte casele fiilor.

                                      Că nui fiu pe lume, să se nască

                                      Şi părinţilor să nu greşească.

                                      Că pe aceşti fii ai dumneavoastră

                                      Faceţi bine şi-i iertaţi

                                      Şi-i binecuvîntaţi.

                                      Amin, amin,

                                      Un pahar cu vin,

                                      Să fie voia deplin.

                                 
      De la mireasă se merge la biserică unde are loc cununia religioasă, dar nu înainte de a se servi masa de cununie de către toţi participanţii la acest alai               

      Drumul parcurs de la biserică la socrii mari; pe tot parcursul nuntaşii încing hore, mirii sunt întîmpinaţi de flăcăi cu găleţi pline cu apă cărora le cere ceva bacşiş de vor să treacă. Ajunşi la socrii mari în faţa uşii la intrare în casă pe mireasă o aşteaptă mătura „se zice că dacă mireasa pune mîna pe mătură va fi o bună gospodină” apoi soacra mare îi ia de gît cu un prosop pe amîndoi şi-i trage în casă „semn ca cei doi tineri să fie uniţi toată viaţa”.

      Din aceste clipe mirii însoţiţi de cavalerul şi domnişoara de onoare stau   în casă în faţa mesei pe care este aşezat dulceaţa vinul şi ţuica şi aşteaptă rudele, prietenii, flăcăii şi fetele de la care primesc felicitări şi cadouri.

      Lăutarii cîntă şi veselesc toată suflarea, se încing horele „hora flăcăilor” pînă seara într-un tîrziu cînd apar naşii, socrii mici şi invitaţii lor.

      Toţi nuntaşii sunt primiţi şi cinstiţi de socrul mare, se ciocnesc paharele şi toată lumea se află întro bucurie de nedescris. Se iese cu dansul; vorniceii flăcăii şi fetele scot mirii din casă, acestă horă se încinge în toată curtea socrului mare şi-i mai zice hora miresei.

        

       Urmează masa mare; la masa din mijloc naşii şi mirii în capul mesei cu invitaţii lor, în partea stîngă a naşilor invitaţii rudele şi prietenii socrului mare iar de cealaltă parte socrii mici cu invitaţii săi. Se servesc bucatele pregătite care mai de care mai gustoase, vin şi ţuică din belşug, pînă în zorii zilei cînd începe darea „se închină”. Dar nu înainte de a se juca găina. La rîndul lor naşii primesc cadouri de la socrii mici şi să nu uităm prosoapele lungi pînă în pămînt prin care se disting cel mai bine naşii de nuntaşi. Primul care începe darea este naşul apoi socrii după care nuntaşii. După ce se face darea şi se anunţă de către naş suma şi cadourile adunate urmează dezgătitul mirilor. Începe cu mireasa;în acompaniamentul lăutarilor se dezgăteşte mireasa luîndu-i coroniţa de pe cap şi punîndu-io domnişoarei de onoare, în tot acest timp îi cîntă melodia

          „ia-ţi mireasă ziua bună,

          de la tată de la mumă

          de la fraţi de la surori

         de la grădina cu flori,

     pînă ieri cu fetele

        de azi cu nevestele” 

       Mireasa primeşte pe cap de la naşă un batic,iar mirele după ce i se ia floarea din piept îi este pusă cavalerului de onoare. Se întînlesc tot felul de strigături la adresa naşilor:      „coane nune cu asta să te învecheşti

                                               cu alta să te-noieşti” sau i se cîntă fel de fel de melodii, naşule măria ta, etc.

       Mesenii ce au petrecut alături de naşi îi conduc pe aceştia acasă dar într-un mod cu totul şi cu totul mai aparte, îi urcă pe naşi pe o scară, pe grapă, într-un căruţ şi nu în ultimul caz mai fericit într-un car sau căruţă afirmîndule fel de fel de glume.

       De la nunţile tinerilor care îmbină armonia cu distracţia, trecem la acele zile pe care nimeni nu şi lear dori „decesul” sau moartea. Semnele prevestitoare de moarte sunt: cîntatul cucuvelei în gospodărie, cînd visezi groapă, pămînt sau că ţi-a căzut un dinte şi te durea.

 

       Se spune că muribundul cînd îşi dă sufletul trebuie să-i pui lumînare aprinsă în mînă. Mortul se scaldă cu apă caldă de către patru persoane folosindu-se cîte patru prosoape, patru săpunuri, balie, pieptăn, foarfece şi se berbereşte dacă este cazul.

       Toate aceste obiecte se lasă trei zile sub balia în care a fost scăldat, după ce apa a fost aruncată la rădăcina unui copac. După scăldatul mortului cele patru persoane se spală pe mîini cu agheazmă,îmbracă mortul cu haine şi-l aşează în raclă(sicriu) de obicei cu faţa spre răsărit.

       Lumînarea ce stă aprinsă tot timpul la căpătîiul mortului numită şi toig trebuie să aibă lungimea lui. Odată cu lăsarea întunericului nu se mai boceşte şi oamenii vin la priveghi, preotul satului îi citeşte stîlpii după care oamenii încep să-şi povestească din amintirile trecutului.

       De obicei mortul se îngreie după ce este scos din biserică, pe tot parcursul drumului se dau de pomană aşa zisele poduri iar mortul este bocit de rude, cunoştinţe şi prieteni.

       Mortul este pomenit la praznicele de ;trei, nouă, douăzeci şi pînă la patruzeci de zile şi apoi din an în an pînă la şapte ani. De obicei zilele de prăznuire sunt sîmbăta şi dumineca. Pentru aducerea ploilor credincioşii în frunte cu preotul din sat scot icoanele din biserică şi se fac rugăciuni de jur împrejurul hotarelor localităţilor în principal la izvoare, cişmele, fîntîni.

       Femeile însărcinate se udă cu apă, iar dacă se supără se zice că va ploua în curînd de nu, nu vom avea ploi. Tot atunci se făceau paparude (se mascau) iar ceilalţi strigau în jurul lor : 
                                                Paparudă rudă, vino de mă udă.

                                                De nu mă-i uda, ploaie nu ţi-oi da. 

 

       Cele mai răspîndite jocuri de măşti din satele comunei sunt: jocul caprei, jocul ursului iar printre măştile purtate înafară de capră şi urs mai întînlim masca moşneagului( anul vechi ), cu perechea sa baba, masca de drac şi masca de ţigan. Aceste măşti sunt folosite la sărbătorile de iarnă în deosebi pe 31 decembrie şi 1 ianuarie. De moş Nicolae şi în ajunul crăciunului cînd cei dragi primesc daruri (îndeosebi copiii) unul dintre consăteni se îmbracă în moş Nicolae sau moş Crăciun şi duce daruri copiilor cuminţi iar celor obraznici „nueluşa”.    

       În toate cele trei zile ale crăciunului băieţii (copiii) din sat umblă cu steaua din casă în casă. Constuită sub forma unei stele, scheletul din nuieluşe îmbrăcat cu foiţă de staniol sau hîrtie creponată la care îi ataşează un clopoţel este obiectul „stea”.

       Cînd se merge cu steaua copiii trebuie să cînte cîntecul stelei în faţa icoanei (cu faţa la răsărit) iar darurile primite nuci, mere, dulciuri sau bani, actualmente copiii cîntă în faţa uşii gospodarului.

       Printre textele cele mai răspîndite ale stelei întînlim:

                   În Betleemul jidovesc

                   Sa născut Domnul ceresc,

                   Iar ierodul împărat

                   Auzind sa tulburat.

                   Şi-a poruncit de-a tăia

                   Patrusprezece mii de prunci,

                   De la doi ani mai în jos

                   Ca să-l afle pe Hristos.

                   Pe Hristos nu l-a putut

                   Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt.

                   Şi-a fost trimis în Egipt

                   Ca să scape de cuţit.

                   O ieroade împărate

                   Te-ai umplut de răutate,

                   Tu cu poruncile tale

                   Ai umplut ţara de jale.

                   Nici o casă nu-i scutită

                   Nici o maică ocrotită,

                   Făr-de toate înlăcrimate

                   La mulţi ani cu sănătate,

                   La anu şi la mulţi ani !

       Sau:

                   Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru

                   Răsărita lumii, luminii cunoştinţe

                   Că de la stea s-au învăţat

                   Să se-nchine Ţie, soarelui dreptăţii

                   Şi să te cunoască pe Tine, răsăritul cel de sus.

                   Doamne mărire Ţie

                   Trei crai de la răsărit

                   Pe stea au călătorit,

                   Şi-au mers după cum citim

                   Pînă la Ierusalim.

                   Acolo cînd au ajuns

                   Steaua lor li s-a ascuns,

                   Au plecat a se plimba

                   Prin oraş a întreba.

                   Unde sa născut „zicînd”

                   Un crai mare de curînd.

                   Iar ierodul împărat

                   Auzind sa-nspăimîntat,

                   Şi-a poruncit de-a tăia

                   Patrusprezece mii de prunci,

                   De la doi ani mai în jos

                   Ca să-l taie pe Hristos.

                   Pe Hristos nu la tăiat

                   Dumnezeu la apărat.

                   Amin.

                   La anu şi la mulţi ani !  

       Pluguşorul obicei străvechi, din cele mai vechi timpuri se mergea cu pluguşorul la începutul primăverii, Caius Iulius Caesar a fost, în Roma antică, cel care a stabilit ca data de 1 ianuarie să fie prima zi a anului.
       Pînă în anul 46 î.Hr., cînd Caius Iulius Caesar a făcut reforma calendarului, romanii sărbătoreau începerea anului primăvara, la 1 martie, atunci cînd, odată cu renaşterea naturii, erau înlocuiţi consulii şi alţi demnitari.Iar astăzi se merge la sfîrşitul anului pe 31 decembrie. De îndată ce se ridică zorii zilei copiii pornesc cu pluguşorul pe la casele oamenilor, printre textele întînlite avem:

                   Aho, aho ! copiii şi fraţi

                   Staţi puţin şi nu mînaţi,

                   Lîngă boi v-alăturaţi

                   Şi cuvîntul mi- ascultaţi.

                  

                   Mîine anul se-noieşte

                   Pluguşorul se porneşte,

                   Şi începem a ura

                   Pe la case a colinda.

                  

                   Iarna-i grea, omătu-i mare

                   Semne bune anul are,

                   Semne bune de belşug

                   De sub brazda de la plug

                   Hăi, hăi !

                   La anul şi la mulţi ani !

       A doua zi pe 1 ianuarie „Sfîntul Vasile” dimineaţa copiii umblă cu semănatul, se folosesc pentru semănat boabe de grîu sau orez. Aceste seminţe se aruncă în pragul casei rostindu-se cuvintele:

                   „Anul nou cu sănătate

                   Şi la anul cu sănătate”

       Fetele, odată cu lăsarea serii în seara zilei de 31 decembrie organizate în grupuri de cîte două sau trei merg şi colindă gospodarii satului. Colindele sunt cîntate la ferestrele gospodarilor în schimb ele primesc colaci şi bani.

       Printre textele colindelor întînlim:

                   Sus în poarta Raiului

                   Şade Maica Domnului,

                   Cu-n pahar de argint în mînă

                   Şi tot plînge şi suspină.

                  

                   Trec îngerii şi-o întreabă

                   De ce plîngi Măicuţă dragă,

                   Cum să nu plîng fiii mei

                   Pe pămînt sunt oameni răi.

 

                   Crîşmele sunt toate pline

                   La biserică nu-i nime,

                   Busuioc verde-n grădină

                   Răsădit de-o gospodină,

                   Busuioc verde pe masă

                   Rămîi gazdă sănătoasă.

                   La anul şi la mulţi ani !

       Cu uratul merg flăcăii satului pe la toţi gospodarii, mai ales pe la cei ce au fete de măritat. Aceştia poartă cu ei tălănci, clopoţei, cîrîitori, buhai şi nu în ultimul rînd acordeon şi tobă, aşezaţi în faţa casei gospodarului sau la fereastra acestuia îl ură şi drept răsplată ei primesc, colaci, bani şi-o cinste pe măsură ţuică sau vin. 

       Spre regret in ultimul timp se tinde a pune in valoare tot ceea ce este strain si pagîn. De-a lungul secolelor srabunii nostri au adunat, au pastrat tot ceea ce este frumos si sacru, iar noi nepasatori fiind nu doar de noi ci de copiii nostri care sint continuatori ai neamului ruinam si pierdem in citeva zeci de ani. E pacat! caci cit de frumoase sunt sarbatorile de iarna cu obiceiurile sale!

       Un alt obicei practicat atât primăvara cât şi toamna îl constituie focurile, care nu se făceau la dată fixă, ele fiind integrate ciclului muncii, având funcţie de purificare şi fertilizare. Copiii erau puşi să sară peste foc ca să fie sănătoşi şi să nu aibă pureci. Focurile se făceau primăvara când se greblau grădinile, livezile şi curţile sau toamna, când se strângeau resturile vegetale uscate de pe arături.

       In ajun de Sanziene, seara, se intînle-au fetele care ar voi sa se marite, cu flacaii care ar dori sa se insoare. Baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii Soarelui.

       In noaptea de Sanziene, anumite femei pornesc in plina noapte spre locuri stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descantece.

       Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Rusaliilor, un fel de zane rele ale padurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac.

       Mărţişorul (1 martie) - sărbătoare tradiţională românească a primăverii, a prospeţimii, a bucuriei, a victoriei binelui împotriva răului. Cu această ocazie femeile primesc mici cadouri, obiecte decorative (mărţişoare), legate cu un şnur alb-roşu, ca simboluri aducătoare de noroc şi bunăstare. Roşul este considerat culoarea primăverii, iar albul culoarea iernii. Se asociază de obicei flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

 

       MOŞII DE IARNĂ, acest obicei cade totdeauna în sâmbăta dinainte de lăsatul secului. Gospodinele din sat obişnuiesc să facă plăcinte care sunt date de pomană, împreună cu o ulcică sau cană de sticlă de sufletul morţilor. Cu acest prilej se utilizează expresia: "Cine dă lui îşi dă."

          

       După moşii de iarnă pe 9 martie avem o altă sărbătoare Sfinţii 40 Mucenici.

       MOSII DE RUSALII: daca ploua va fi an manos; se tine pâna la amiaza, apoi se lucreaza dar nu se toarce, nu se matura, nu se da gunoiul afara; se ung usile si ferestrele cu leustean ca aparare de duhuri; se dau de pomana pentru morti, placinte, cirese şi vin, în vase noi; se împodobesc usile si casele cu crengi de tei, care vor fi bune de leac;

       Data de 30 noiembrie coincide cu pomenirea Sfântului Apostol Andrei "cel dintâi chemat", născut în Betsaida Galileii. Frate cu Simon Petru, Andrei a propovaduit creştinismul fiind considerat un reper creştin important pentru români.

       In noaptea Sfântului Andrei denumita şi "noaptea strigoilor” se obişnuia "păzitul usturoiului": In ajun de Sfântului Andrei se adunau flăcăii şi fetele, stăteau toată noaptea şi păzeau usturoiul.

       Poziţia lunii era interpretată premonitoriu: dacă în noaptea de Sfântul Andrei luna e plină şi cerul senin, iarna va fi blândă; dacă ninge/plouă - zăpezile vor fi mari, "grele".

       Pe lângă ungerea cu usturoi a ferestrelor, grajdurilor, fântânilor etc., la cornul din dreapta al vitelor de parte bărbătească se lipeau cruci din ceară.

       Acest minunat ostas al lui Hristos, Sfintul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut din parinti crestini vestiti, de la care a si invatat buna credinta. In copilarie a ramas orfan de tata, deoarece tatal sau s-a sfirsit prin muceniceasca nevointa pentru Hristos.

         

       De neam din Palestina, unde avea multe averi si mosteniri, Gheorghe era frumos la fata si foarte viteaz cu trupul. De aceea s-a rinduit in oaste si s-a pus tribun peste ostasi. Dupa ce i s-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod, pe care a primit-o de la imparatul Diocletian, fara sa stie imparatul ca Gheorghe era crestin. Si a primit aceasta dregatorie la virsta de 20 de ani, dupa ce maica lui s-a sfirsit intru Domnul.         

       În credinta populara, data de 23 aprilie, sarbatoarea Sfintului Gheorghe, are nu doar semnificatie religioasa, ci este strins legata si de stravechi obiceiuri si superstitii cu tenta magica.

       Sfintul Gheorghe este considerat detinatorul "cheilor cerului", cel care deschide portile pentru anotimpul cald si da cale libera semanaturilor si urcarii turmelor, scoate la iveala comori, leaga si dezleaga animale si da pomului sanatate si belsug.

       In vechime, ritualurile legate de "toate cele bune" incepeau inca din ajunul sarbatorii Sfintului Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta. Pentru protejarea grajdurilor, a caselor si a animalelor se sufla din corn se pregatea untura descintata pentru ungerea animalelor, se aprindea in gradina "focul viu", care se pastra nestins in candela tot anul.        

       Portile, usile, icoanele erau impodobite cu crengi verzi de salcie sau fag, iar la poarta sau pe casa se aseza o brazda cu iarba si crengi verzi, ce proteja si aducea noroc. Oamenii obisnuiau sa se scalde intr-o apa curgatoare sau sa se tavaleasca prin roua, ca sa ramina sanatosi.

       Tot in zorii zilei de Sfintul Gheorghe, cu descintece specifice, "vrajitoarele", folosindu-se de roua, vrajeau vitele si le "rapeau" laptele.

       Întîlnim descîntece de beşică, de sperietură, de rujă acest descîntec se zice de trei ori de la început;descîntecul de beşică

                                               Beşică neagră,

                                               Beşică albastră,

                                               Să sece din toate vinele,

                                               Din toate încheieturile.

                                               Să piară

                                               Şi să răspiară,

                                               Să rămîie Gheorghe curat, luminat,

                                               Ca de la Maica Domnului lăsat.

 

                                               Descîntec de speriat                                        

                                               Cîrtiţa te-o făcut,                                                       

                                               Cîrtiţa te-o botezat.                                         

                                               Cîrtiţa în mînă un pahar de aur ţi-o dat                  

                                               Şi ţi-o luat nouă sperieţi.                                 

                                               Opt sperieţi,                                                     

                                               Şapte sperieţi,                                                  

                                               Şesă sperieţi,                                                   

                                               Cinci sperieţi,                                                   

                                               Patru sperieţi,                                                  

                                               Trei sperieţi,                                                    

                                               Doi sperieţi,                                                      

                                               Un speriat.                                                                 

 

                                               Descîntec de rujă

                                               Rujă rujată,

                                               Înpojorată,

                                               Să te întorci,

                                               Să fii înturnată,

                                               De la vîrf pîn-la rădăcină

                                               Să te faci tot făină.

                                               Am avut o vacă neagră

                                               Am avut o vacă neagră

                                               Şi-a crăpat

                                               Toate bubele-am chemat,

                                               Toate bubele-am chemat,

                                               Numai ruja n-o vinit

                                               De la vîrf pîn-la rădăcină

                                               Să se facă tot făină.

       Acestea erau insa "treburi femeiesti", in timp ce barbatii stateau in clopotnita si incercau sa zareasca flacarile despre care se credea ca pilpiie deasupra comorilor ingropate.

       De aceasta zi sint legate si credintele pastorilor: daca sarbatoarea cade in post, va fi lapte putin, iar oile si vitele, pentru a nu fi "vrajite" de oamenii răi, sint afumate si trecute peste crengute verzi de leustean.

       Descântecele sunt o formă încă vie de folclor: mulţi sunt cei care îşi aduc aminte de descântecele de "deochi" la care au asistat - ca spectatori sau chiar "beneficiari"- în cazul unor dureri de cap sau stări de slăbiciune apărute "din senin" şi practicate, de obicei, de persoane în vârstă, poate chiar membri ai familiei.

       Multe din credinţele şi obiceiurile populare româneşti provin, fără îndoială, dintr-un substrat traco-getic. Exemple se găsesc în folclorul obiceiurilor, tradiţiilor şi ritualurilor agrare legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fecundităţii vitelor, a fertilităţii ogoarelor, persistând până de curând.

       Pe când creştinătatea întrebuinţează împotriva acestor spirite rele care tulbură şi bântuie oamenii - diferite rugăciuni, poporul apelează la descântece.

       În satele comunei se fac hori de obicei la sărbătorile legale ;bobotează, 1-8 martie, de paşti, a ziua satului şi la sărbătorile de iarnă, crăciun şi anul nou.      Muzica este împăcată de către tinerii din sat, aceşti lăutari sunt din Valea Mare (fanfară) iar oamenii se distrează de minune. La aceste distracţii fiecare localnic comandă la lăutari muzica lui preferată; sîrbă, horă, rusească, vals, tangouri şi de ce nu giamparale.

         

       Fiind o zonă unde fanfara este iubită de către localnici nici la nunţi aceasta muzică nu ne lipseşte, unde se dansează aceleaşi ritmuri şi stiluri de dans.

       La nivelul satului Târzii a existat prin anii ,65 o orchestră (taraf) dar oamenii au îmbătrînit, ba chiar alţii au plecat de printre noi, astfel acest grup sa desfiinţat. Lista meşterilor populari de la noi din comună, de ţesătoare şi descîntătoare.